Vânătorul

Dacă aş fi artist m-aş dedica vânătorii de zâmbete. Am cercetat problema în întregime, cu excepţia resurselor de timp necesare acestui gen de expediţie, dat fiind că un zâmbet nu se lasă vânat pur şi simplu, vreau să spun că uneori nu face doi bani, e mincinos şi ascunde gânduri negre care abia aşteaptă să te piardă.

Mă dau în vânt, în general, după cele sincere care apar când nici nu te aştepţi: te plimbi pe stradă gândindu-te la vrute şi nevrute,  sau le descoperi în metrou, la puştiul de vis-à-vis, îmbrăcat în tricou cu nu ştiu ce formaţie rock şi geacă de piele, care devorează hapsân un SF cu paginile îngălbenite. Îşi muşcă uşor buza, iar apoi ştii că situaţia se va schimba brusc pentru că începi să-l zăreşti: la început timid în colţul buzelor, apoi arc tot mai deschis.  E o specie de zâmbet care apare din când în când, uneori destul de timid şi dispare repede, motiv pentru care trebuie să fii mereu atent, dacă vrei să îţi măreşti colecţia.

Şi mai rare sunt zâmbetele de pe stradă. Nu, nu mă refer la acelea dintre cupluri de orice fel ci la cele care ţi se oferă şi durează o felie de secundă. Te iau prin surprindere, pentru că le credeai pe cale de dispariţie şi uiţi uneori să le răspunzi în acelaşi bon ton.

Un loc aparte în colecţia mea îl ocupă zâmbetele triste. Da, da, m-aţi înţeles bine, zâmbetele triste. Des întâlnite în cuplurile de îndrăgostiţi care urcă şi coboară, se pierd în jocul alambicat al unui caleidoscop de miraje şi se abandonează până la epuizare.

În oricare din cazuri trebuie să ai mereu la dispoziţie o plasă de cules zâmbete (da, întocmai ca cea pentru fluturi), timp, spirit de observaţie şi viteză de reacţie. Costurile sunt relativ reduse, te deplasezi fie cu propriile picioare, fie, pentru a varia, cu mijloacele de transport în comun.

Pentru a deveni vânător profesionist trebuie să începi de jos, să prinzi întâi mii şi mii de zâmbete, să experimentezi pentru a putea ştii să le deosebeşti.

Din experienţă, şi după spusele ceasul de la mână ştiu că un zâmbet adevărat nu durează mai mult de câteva secunde, undeva între intrigă şi climax. Apoi rămân doar câteva umbre uşoare semn că zâmbetul ar fi poposit pe acolo, dar nu ştii când sau dacă o să revină.

Eu însă nu aş vrea să fiu un simplu vânător. Planul meu nu este numai să colecţionez ci şi să le împărtăşesc celor din jurul meu. Celor mai nevoiaşi, normal, cu sprâncene triste şi buze concave. Aş face apoi o expoziţie ambulantă ale cărei mecanisme ar fi atât de performante încât ar detecta imediat nevoia de zâmbet.

Cu toate acestea, n-aş putea prezice succesul unei asemenea acţiuni. Oamenii nu mai ştiu sa primească  zâmbete şi tind să uite de sine, ori pentru mine zâmbetul produce exact contrariul: ne dezgoleşte uşor şi ne face să păşim puţin  în oglindă.