Dimineaţa, pe plajă

Pe vremea aceea locuiam chiar lângă mare. Începusem să lucrez la un studiu despre pescăruşi şi aveam casa în spatele plajei. O observam mereu de la fereastra casei când mă trezeam. Prima dată am zărit-o întâmplător şi mi-a atras atenţia prin puterea mare de concentrare de care dădea dovadă: la 50 de metri de ea o pereche se certa gălăgios, însă ea nu a auzit nimic, nici măcar o secundă nu şi-a ridicat capul din caietul în care scria. Avea mereu cu ea o geantă cu alte câteva caiete pe care le mai răsfoia absent uneori, înainte să se apuce de scris.

Am început să bem cafeaua împreună ascultând marea, când majoritatea oamenilor încă nu se desprindeau din aşternuturi.

Sora venea la mare în fiecare zi, se aşeza în acelaşi loc, pe o piatră mare şi rotundă şi scria din zori şi până la prânz. Ajungea cu o precizie mai mare decât a unui ceas. Avea părul lung şi maro, pe care şi-l lăsa să cadă în valuri pe umeri. La prima vedere nu era extraordinar de frumoasă, dar dacă o priveai mai atent puteai observa trăsăturile fine ale feţei; ochii mari, căprui, gustul fin pentru îmbrăcăminte şi naturaleţea o făceau destul de atrăgătoare.

*

În primul an de facultate a trebuit să îşi ia un serviciu. Părinţii i-au murit de când avea 12 ani, iar ea rămăsese în grija unei bunici care nu-şi permitea să îi plătească studiile. Plăcându-i foarte mult să citească şi-a găsit un post într-un anticariat, condus de un profesor. Se ocupa de comenzi şi aranjatul cărţilor pe rafturi sau de puţinii clienţi care le treceau pragul. Restul timpului şi-l petrecea devorând cuvintele din cărţi.

Într-o zi, în magazin a intrat un străin, atipic tuturor clienţilor de până atunci. S-a plimbat preţ de câteva minute printre rafturile prăfuite, nepărând să caute o carte anume, apoi s-a îndreptat uşor spre ea.

-           Domnişoară, aţi putea să-mi acordaţi câteva minute din timpul dumneavoastră? Aş vrea să stăm puţin de vorbă.

-           Da…cred că pot. Dacă este vorba numai de câteva minute (la urma urmei este client şi sunt angajată să îl ajut)

-          Am o rugăminte care s-ar putea să vi se pară stranie, dar vă asigur că este de o importanţă vitală pentru mine. Aş vrea, în schimbul unei dorinţe, să scrieţi o carte despre mine, dar fără să fie nevoie să mă cunoaşteţi sau să mă întrebaţi ceva. De fapt, daca veţi accepta, aceasta va fi ultima dată când ne vom vedea.

-           Dar ce îmi cereţi îmi este imposibil, chiar dacă aş vrea nu aş ştii cum sau ce anume să scriu.

-           Nu-ţi  face probleme pentru acest lucru, cuvintele vor veni de la sine, tot ce trebuie să faci este să spui da. În schimb, a spus el punând ambele mâini pe birou şi respirând adânc, vreau să-ţi îndeplinesc o dorinţă. Îmi poţi cere orice. Îţi voi îndeplini orice îmi vei cere. Bineînţeles, dacă îţi doreşti ceva.

-           Ceva ce-mi doresc? Spune ea cu o voce înăbuşită.

-           Da, de exemplu: Aş vrea să se întâmple aşa... Însă doar un singur lucru, deci gândeşte-te bine, dupa aceea nu îţi mai poţi retrage cuvintele sau răzgândi.

A amuţit. Ceva ce-şi doreşte? Afară ploaia începuse să bată sacadat în geamul ferestrei. Tăcerea s-a lăsat din nou. Bărbatul o privea în ochi fără să spună nimic. În venele ei timpul îşi marca pulsul neregulat.

Dacă e ceva ce îmi doresc îmi veţi îndeplini dorinţa?

Bătrânul nu spuse nimic, doar chipul îi schiţa un zâmbet larg. Un surâs natural şi foarte prietenos.

*

Îşi lasă cafeaua din mână şi se uită la mine.

Să ştii că nu inventez nimic. Asta este o poveste adevărată.

-Te cred, îi răspund eu.( Nu părea genul de persoană care ar inventa asemenea lucruri.) Şi? Ai acceptat înţelegerea?

Mă priveşte puţin, apoi lasă un oftat scurt să-i părăsească pieptul.

Nici eu nu am crezut mult timp ceea ce îmi spusese bătrânul. Aveam 19 ani şi toată viaţa înainte. În plus renunţasem de mult să mai cred în poveşti cu zâne. Dar dacă a fost vorba de un joc care i-a venit atunci în minte recunosc că se pricepea. Putea să fi fost o zi mai bizară, nu conta daca îl credeam sau nu.

Aprob uşor fără să spun nimic.

Ziua aceea putea trece la fel de banal ca restul, fără nimic special. Aşa că mi-am pus o dorinţă…

*

Cu mâinile sprijinite de masă bărbatul a privit-o un timp fără să spună nimic. Pe birou erau multe cărţi, foi şi instrumente de scris, casa de marcat şi o lampă cu abajurul verde. Ploaia lovea în continuare geamul ferestrei prin care se zăreau luminile portului. Ridurile de pe fruntea bătrânului s-au adâncit uşor.

-          Esti sigură că asta îţi este dorinţa?

-           Da, aceasta este.

-         -Mi se pare o dorinţă neobişnuită pentru o tânără de vârsta ta. Altele în locul tău şi-ar dori să aibă mai mulţi bani, să fie mai frumoase sau mai deştepte.

-          Sigur că mi-aş dori toate aceste lucruri, dar dacă s-ar îndeplini într-adevar unul din ele viaţa mea s-ar schimba radical şi mi-e teamă că nu aş ştii să trăiesc aşa, încă descopăr harta vieţii mele.

-          Înţeleg, înţeleg prea bine.

Deodată bătrânul a ridicat privirea şi a fixat un punct nedefinit de pe perete. Sprâncenele i s-au arcuit într-o concentrare profundă, iar ridurile de pe frunte i s-au adâncit şi mai mult. A scos un sunet ciudat din buze, şi-a plimbat încet vârfurile degetelor groase de-a lungul ridurilor ca şi cum ar fi încercat să le netezească, apoi a zâmbit uşor.

-          Gata! Ţi-am îndeplinit dorinţa!

-          Deja mi-aţi îndeplinit-o?

-          Da, e gata. Nimic mai simplu. Acum va trebui să te pregăteşti de scris. Cuvintele vor veni atunci când vei fi pregătită să le primeşti.

S-a mai uitat puţin prin anticariat, a cumpărat o carte, apoi a plecat.

*

 De atunci nu l-am mai văzut nici măcar o dată pe acel bărbat, îmi spune ea. Imediat după începerea anului şcolar, am renunţat la slujbă şi nu am mai trecut niciodată pe la anticariat. Simţeam că prezenţa mea acolo nu mi-ar mai face bine, era aşa, ca un fel de presimţire.

Se joacă un timp cu filele caietului gândindu-se la ceva.

-          Câteodată tind să cred că lucrurile care s-au întâmplat în ziua aceea au fost doar un vis. Ca şi cum până în acel moment aş fi trăit într-un loc ce nu a existat cu lucruri care nu s-au întâmplat decât în mintea mea. Dar imediat ce văd caietele astea mă conving. Nu încape nici o îndoială că au fost reale. Nu numai că s-au întâmplat, dar au şi o însemnătate anume pentru mine.

Un timp am rămas amândoi tăcuţi, ascultând marea şi gândindu-ne fiecare la altceva.

-           Pot să te întreb ceva? am spus eu într-un final.

-           Sigur, cu toate că deja îmi imaginez ce vrei să ştii. Vrei să afli ce dorinţă mi-am pus, nu-i aşa?

-           Dacă nu vrei să îmi spui n-am să insist. Ceea ce mă interesează mai mult este dacă ţi s-a îndeplinit şi dacă nu ţi-ai fi dorit să îţi pui altceva.

-          -Răspunsul la prima întrebare este da şi nu. Se pare că mai am timp înaintea mea şi nu ştiu ce anume îmi rezerăa viitorul. Însă îţi pot spune că imediat ce a început să se îndeplinească au apărut şi cuvintele pentru carte.

-          Ţi-ai pus o doriţă care ia mai mult timp să se îndeplinească?

-           Da, timpul joacă un rol crucial.

-           Şi răspunsul la a doua întrebare?

S-a lăsat tăcerea. Ea îşi întoarce faţa spre mine şi mă priveşte cu ochi lipsiţi de profunzime, cu umbra vagă a unui zâmbet trist.

-           Uneori orice ne-am dori şi orice am face, nu putem fi mai mult decât ceea ce suntem. Cea mai buna modalitate de a merge spre necunoscut este de face paşi mici şi familiari. Ne îndreptăm mereu spre locuri neştiute, iar lucrurile familiare ne dau iluzia controlului. Facem aceşti paşi mărunţi şi încercăm să fim sinceri, nu ca şi cum ceva s-ar fi schimbat ci ca şi cum ne-am continua viaţa de până atunci. Dar există un moment când tot ce avem nevoie este un loc în care lucrurile sunt aşa cum obişnuiau să fie.