Aproape Clara

La început, şi-a simţit buzele pline şi cărnoase, roşii, ca după un sărut prelungit. Cu toate astea, nu era în stare să scoată vreun sunet, nu ştia cum. În jurul ei era întuneric, dar ştia cumva că în curând lucrurile aveau să se schimbe.

Din când în când simţea vârful ascuţit al unui creion compunând linii şi contururi, şi un deget netezind puţin punctele şi unindu-le într-un sens aparent.

Când în sfârşit a reuşit să respire, nu se mai sătura de aburii de cafea şi fumul dulceag al ţigărilor de foi. Nu a deranjat-o atunci când, din neatenţie, lui i-a scăpat o picătură ce şi-a găsit repede adăpost printre  ramificaţiile buzelor ei.

În ziua următoare a auzit pentru prima dată. Dimineaţa a trezit-o blând, cu zgomotul mişcărilor lui în aşternuturi, încă prins în vise; apoi a ascultat duşul şi apa căzându-i uşor pe piele.  

Nu ştia să explice ce i se întâmpla, tot ce simţea era nou şi încă necunoscut, singurele lucruri familiare şi oarecum reconfortante erau atingerile lui. Uneori îl surprindea vorbindu-i şi-i simţea frustrarea sau bucuria, dar oricât şi-ar fi dorit nu putea scoate un sunet.

După un timp a simţit câteva fire de păr căzându-i neglijent pe obraji. Era un sentiment ciudat, şi-ar fi dorit să le atingă, să se joace cu ele, dar nu era în stare. Din murmurele lui a aflat că aveau culoarea negru-albăstrui, iar legănatul acela abia simţit era vântul, plimbându-se printre ele.

Când în sfârşit a deschis ochii, vederea i-a venit treptat, linie cu linie…Primul lucru pe care l-a văzut cu adevărat a fost capul lui, aplecat  deasupra ei, privind-o drept în ochi, şi faţa uşor încordată, dar străbătută de un zâmbet larg.  

-          Eşti gata, Clara, îi spune el, şi o aşază cu grijă pe şevalet. 

Dar Clara se simte dintr-o dată goală şi cu inima aproape ştearsă.