Atâtea întâmplări pornesc de la o fereastră deschisă încât nu m-a mirat defel, ca în acea dimineaţă de iulie să zăresc în faţa casei o femeie fără umbră.
Era cu adevărat zăpuşală, în asemenea măsură încât,
încă de la orele şapte ale zilei nu mai puteai închide un ochi fără să te
scalzi în aşternuturi. Mi-amintesc bine de femeie, pentru că în dimineaţa aceea
îmi propusesem să lucrez la un vechi tablou. Aveam prostul obicei de a începe
multe schiţe deodată şi sfârşeam prin a nu termina nici una. Profitând de
faptul că aveam o zi mai libera, m-am decis să ies în parcul de lângă casă
pentru măcar o jumătate de oră şi să încerc să termin o lucrare pe care o
abandonasem de câteva zile.
*
Femeia avea în jur de treizeci de ani, dar trăsăturile
calde ale feţei şi ochii de un verde sclipitor o făceau să pară mult mai
tânără. Stătea ţeapănă în mijlocul drumului şi privirea părea să-i fie atrasă
de un punct îndepărtat şi oarecum nedefinit.
Am trecut pe lângă ea fără să fiu în stare să-i spun
ceva, tot ce puteam face era să o privesc fascinat. Era o prezenţă aparte,
aproape imaterială. Avea părul uşor ciufulit şi ochii mari, brăzdaţi de gene
lungi mă fixau într-un mod ciudat. Între degete ţinea o panglică verde murdară
ale cărei vârfuri erau uşor arse, dar care în mâna ei părea cel mai important
lucru de pe pământ. După câţiva paşi, i-am auzit vocea strigându-mă. Ne-am
aşezat la umbra unui copac şi a început să-mi vorbească.
*
Numele meu este Lylo. Când eram copil bunica obişnuia
să-mi spună că atunci când oamenii nu mai suportau povara secretelor, urcau în
vârful muntelui Leyni şi le îngropau la rădăcina unui mesteacăn.
De când am aflat povestea mi-am încredinţat arborelui
întreaga viaţă. Vezi tu, neavând deloc prieteni, copacul acela însemna tot ce
era mai important pentru mine. Mergeam seară de seară, îngenuncheam în faţa lui
şi ascunsă de lumina rece a lunii îi şopteam secretele mele. Singura urmă pe
care o purtam cu mine era umbra. Umbrele ne amintesc mereu de lucrurile pe care
le ascundem înăuntrul nostru fie că ne împovărează sau nu.
Există secrete care te pot bântui sau secrete care te
vindecă; ai secrete de care nu te poţi despărţi şi secrete care nu-şi vor da
drumul din tine. Bilete de dragoste, promisiuni, regrete, toate aceste mărunţişuri
fac parte din ceea ce eşti. Dar lucrul interesant despre secrete este că uneori
este mai bine să le împărtăşeşti.
Într-o zi ceva s-a întâmplat cu arborele, cineva i-a
dat foc şi cu el s-au dus şi secretele. Îmi amintesc cum în seara aceea pe
cerul senin au apărut fâşii arzânde, scânteietoare care şopteau cuvinte
indescifrabile. Tot ce am mai găsit a fost panglica pe care o legasem în jurul
trunchiului.
Ai crede probabil că ar trebui să fiu uşurată, dar acum
mă simt ca şi cum cineva mi-ar fi descompus viaţa în bucăţele şi le-a împrăştiat
prin aer. Uneori, avem nevoie de secrete pentru a putea merge mai departe.
*
Abia peste ani, când mi-am văzut picturile terminate,
privindu-mă de pe pereţii atelierului, am înţeles pe deplin tot ce a vrut să-mi
spună. Întreaga mea viaţă mi se dezvelea în fiecare textură, umbră şi culoare
din tablouri ca un puzzle imens ale cărui piese erau parcă legate între ele
printr-o panglică subţire şi verde.
0 comentarii:
Post a Comment