Prietenul meu Alfred este un mare cinefil. După ce a
lucrat din greu o vară întreagă în slujba unui inventator de frunze renumit a
reuşit să strângă suficient de mulţi bani pentru o cameră video profesionistă.
Alfred şi-a dorit întreaga viaţă să realizeze un
documentar despre urşii de Anason, aşa că în ziua în care s-a trezit cu camera
în mână am pornit împreună spre ţinutul Mărului Copt.
L-am întâlnit pe Boris la umbra unui copac
savurându-şi liniştit trabucul. Vedeţi dumneavoastră, în ciuda credinţei
populare conform căreia urşii ar fi nişte fiinţe lipsite de tact sau bune maniere, am
aflat că lucrurile stau exact pe dos. După ce ne-a servit un pahar din cel mai
bun brandy gustat vreodată, ne-a povestit puţin despre viaţa sa de urs aristocrat.
După ce termină cafeaua de dimineaţă, “fără de care aş fi
doar o broască ţestoasă cu blană”, mărturiseşte el râzâd pe sub mustăţi, îşi verifică agenda pentru activităţile din
ziua respectivă. Boris este un urs cu o
viaţă socială extrem de activă, pe care are grijă să şi-o alimenteze continuu. “Dacă
n-aş ieşi, aş deveni foarte deprimat”, mărturiseşte el pe un ton şoptit, de parcă
i-ar fi teamă că numai rostind acest lucru se va şi întâmpla.
Boris este preşedintele “Grupului Nu Foarte Secret al
Iubitorilor de Mere cu Biscuiţi” şi membru de onoare al clubului de darts din
oraş. Serile şi le petrece în barul său preferat, La Buturuga Albastră, unde îi
place să testeze de fiecare dată un cocktail nou. Apoi, merge la Jos Pălăria,
unde dansează Charleston până nu-şi mai simte pantofii.
Am fi vrut să-l mai întrebăm multe şi nenumărate, dacă
e îndrăgostit, cum se menţine atât de bine în formă sau unde o să-şi petreacă vacanţa
de hibernare, dar Boris s-a scuzat politicos, întârziase la o întrunire
importantă. Ne-a lăsat însă o carte de vizită în formă de ciupercuţă pe care,
alături de numărul de telefon scria “Boris Bell- prieten”.
0 comentarii:
Post a Comment