Vânătorul

Dacă aş fi artist m-aş dedica vânătorii de zâmbete. Am cercetat problema în întregime, cu excepţia resurselor de timp necesare acestui gen de expediţie, dat fiind că un zâmbet nu se lasă vânat pur şi simplu, vreau să spun că uneori nu face doi bani, e mincinos şi ascunde gânduri negre care abia aşteaptă să te piardă.

Mă dau în vânt, în general, după cele sincere care apar când nici nu te aştepţi: te plimbi pe stradă gândindu-te la vrute şi nevrute,  sau le descoperi în metrou, la puştiul de vis-à-vis, îmbrăcat în tricou cu nu ştiu ce formaţie rock şi geacă de piele, care devorează hapsân un SF cu paginile îngălbenite. Îşi muşcă uşor buza, iar apoi ştii că situaţia se va schimba brusc pentru că începi să-l zăreşti: la început timid în colţul buzelor, apoi arc tot mai deschis.  E o specie de zâmbet care apare din când în când, uneori destul de timid şi dispare repede, motiv pentru care trebuie să fii mereu atent, dacă vrei să îţi măreşti colecţia.

Şi mai rare sunt zâmbetele de pe stradă. Nu, nu mă refer la acelea dintre cupluri de orice fel ci la cele care ţi se oferă şi durează o felie de secundă. Te iau prin surprindere, pentru că le credeai pe cale de dispariţie şi uiţi uneori să le răspunzi în acelaşi bon ton.

Un loc aparte în colecţia mea îl ocupă zâmbetele triste. Da, da, m-aţi înţeles bine, zâmbetele triste. Des întâlnite în cuplurile de îndrăgostiţi care urcă şi coboară, se pierd în jocul alambicat al unui caleidoscop de miraje şi se abandonează până la epuizare.

În oricare din cazuri trebuie să ai mereu la dispoziţie o plasă de cules zâmbete (da, întocmai ca cea pentru fluturi), timp, spirit de observaţie şi viteză de reacţie. Costurile sunt relativ reduse, te deplasezi fie cu propriile picioare, fie, pentru a varia, cu mijloacele de transport în comun.

Pentru a deveni vânător profesionist trebuie să începi de jos, să prinzi întâi mii şi mii de zâmbete, să experimentezi pentru a putea ştii să le deosebeşti.

Din experienţă, şi după spusele ceasul de la mână ştiu că un zâmbet adevărat nu durează mai mult de câteva secunde, undeva între intrigă şi climax. Apoi rămân doar câteva umbre uşoare semn că zâmbetul ar fi poposit pe acolo, dar nu ştii când sau dacă o să revină.

Eu însă nu aş vrea să fiu un simplu vânător. Planul meu nu este numai să colecţionez ci şi să le împărtăşesc celor din jurul meu. Celor mai nevoiaşi, normal, cu sprâncene triste şi buze concave. Aş face apoi o expoziţie ambulantă ale cărei mecanisme ar fi atât de performante încât ar detecta imediat nevoia de zâmbet.

Cu toate acestea, n-aş putea prezice succesul unei asemenea acţiuni. Oamenii nu mai ştiu sa primească  zâmbete şi tind să uite de sine, ori pentru mine zâmbetul produce exact contrariul: ne dezgoleşte uşor şi ne face să păşim puţin  în oglindă.  

Noaptea, cu faţa spre cer

Otto s-a trezit cu  perechea de aripi într-o dimineaţă de mai. Camera sa era în mansarda ciupercii de iarbă dulce, aşa că nu i-a fost prea greu să se urce pe acoperiş fără a fi observat de cineva.

Obişnuia ca în fiecare noapte să se întindă pe pălăria albă a ciupercii şi să se uite la stele. Îi plăcea în mod deosebit să privească dansul Arei, ale cărei raze îi mângâiau timid faţa. 

Jocul preferat al Arei era să plutească alături de prietenele sale printre undele aurorei borealis. Îşi puneau rochii de voal multicolore şi se lăsau purtate, într-o legănare uşoara, de cântecul ei. Otto o privea fermecat şi simţea cum fiecare mişcare a Arei îşi lăsa amprenta în sufletul său.

 În visele sale, Ara cobora în lumea lui şi ţinându-l strâns de mână îl purta spre cer. La umbra lunii, îi ţinea capul în poală şi-l mângâia spunându-i poveşti despre începuturile lumii. 

Se construiau unul pe celălalt, frântură cu frântură, respiraţie cu respiraţie. Ea îl făcea posibil prin culorile sale, iar el îi respira nesătul bătăile inimii. Dimineţile îi găseau îmbrăţişati şi îi trezeau brutal, amintindu-le că nu puteau exista decât în vis. Atunci, ţineau strâns unul de altul şi se luptau cu ochii închişi să prelungească noaptea măcar cu câteva secunde, dar realitatea devenea de-a dreptul criminală.

 Într-o zi, Ara şi-a făcut curaj şi a pornit către Otto, sfidând Soarele.

-         Ai să te stingi, i-a spus acesta, căci locul stelelor nu este printre oameni.

Dar Ara se simţea nemuritoare, şi cum zbura în plină lumină spre lumea de jos a înţeles deodată că nu  mai era cale de întoarcere.

Otto era însă convins că Ara exista numai în vis, aşa că atunci când i-a apărut în cale nu a recunoscut-o. De tristeţe, aceasta s-a transformat în praf şi i s-a impregnat în trup, pe partea stângă, puţin mai jos de piept.

 Acum o caută în toate stelele şi, din când în când, fără să ştie de ce, duce puţin mâna spre inimă, pe care o simte puţin mai grea şi puţin mai goală.

  

Fata perfectă

"Au fost o dată un băiat şi o fată. Băiatul avea optsprezece ani, iar fata, şaisprezece. Nici el nu era prea chipeş şi nici ea nu era prea frumoasă. Erau un băiat şi o fată singuri şi comuni, cum vezi peste tot. Dar ei credeau cu tărie că undeva în lumea asta există cineva perfect pentru ei. Da, credeau în miracole. Şi miracolul s-a întâmplat.
Într-o zi, s-au întâlnit total întâmplător la un colţ de stradă.
- Ce surpriză! Te căutam de mult! Poate că n-o să mă crezi, dar tu eşti pentru mine fata perfectă, i-a spus băiatul fetei.
- Dar şi tu eşti băiatul perfect pentru mine, exact aşa cum mi te-am imaginat! Parcă visez! i-a spus ea lui.
S-au aşezat pe o bancă în parc, s-au ţinut de mână şi şi-au vorbit pe săturate. Nu mai erau singuri. Îşi căutau partenerul perfect şi erau căutaţi de partenerul perfect. Ce lucru minunat! O adevărată minune cerească.
Cu toate astea, în suflet aveau un mic, foarte mic, dubiu. Oare e bine ca visul să ţi se împlinească atât de uşor?
S-au oprit dintr-o dată din vorbit şi băiatul a spus:
- Hai să mai încercăm o dată. Dacă într-adevăr noi doi suntem făcuţi unul pentru celălalt, neapărat trebuie să ne mai întâlnim o dată, undeva, cândva. Şi dacă şi atunci vom fi perfecţi unul pentru altul, ne căsatorim. Bine?
- Bine, a spus fata.
Apoi s-au despărţit. Unul către vest, unul către est.
Adevărul este însă că nu mai aveau nevoie de o încercare. Nu trebuia să facă lucrul acesta. Pentru că ei chiar erau perfecţi unul pentru celălalt. Pentru că era o întâmplare miraculoasă. Dar amândoi erau tineri şi nu aveau cum să ştie acest lucru. Apoi, valurile nemiloase ale destinului s-au jucat cu cei doi.
Într-o iarnă amândoi s-au îmbolnăvit de gripa păcătoasă care circula şi au fost la limita dintre viaţă şi moarte câteva săptămâni. Din cauza asta, au uitat tot. Când s-au trezit, aveau capul gol, ca puşculiţa lui H. D. Lawrence când era copil.
Erau însă un băiat şi o fată înţelepţi şi răbdători, astfel încât, cu multă trudă, şi-au însuşit sentimente şi cunoştinţe noi şi au revenit în societate minunaţi. [...]Apoi au trăit iubirea, unul şaptezeci şi cinci la sută, altul optzeci şi cinci la sută.
Uite aşa, băiatul a făcut treizeci şi doi de ani, iar fata treizeci. Timpul a zburat.
Într-o dimineaţă senină de aprilie, băiatul mergea către vest, pe o străduţă din Harajuku. Se ducea să bea o cafea. Fata se ducea să cumpere timbre pentru curierul expres, pe aceeaşi stradă. Mergea către est. Chiar la jumătatea străzii, au trecut unul pe lângă altul. O vagă licărire a amintirilor pierdute le-a străbătut inimile pentru o secundă. Pieptul le-a zvâcnit. Apoi au înţeles.
Ea e fata perfectă pentru mine.
El e băiatul perfect pentru mine.
Dar sclipirea din amintirile lor era prea slabă şi nu mai ţineau minte ce-şi spuseseră cu paisprezece ani în urmă. Au trecut unul pe lângă celălalt fără să-şi vorbească şi s-au pierdut în mulţime. Pentru totdeauna.
Nu-i aşa că e o poveste tristă? "- Haruki Murakami- Elefantul a dispărut

Omul păpădie

Era într-un început de vis când l-am întâlnit pentru prima oară pe Omul păpădie. Alunecam uşor printre tulpini de levănţică şi maci şi mă îndreptam spre malul lacului.
Pe vremea aceea nu ştiam cât de greu atârnă fiecare dorinţă prinsă de câte un puf de-al său. Ştiam doar că era înalt, dar uşor tras de spate, cu mâinile atârnându-i greoi pe lângă corp. Avea un sacou verde cu butoni galbeni, iar în jurul gâtului îi  flutura o eşarfă gri. Singuri, ochii îi rămăseseră de copil pe figura aspră şi trecută prin atâtea vise.
Când m-am apropiat de el nu s-a întors ci părând că mă aştepta de o viaţă m-a întrebat pe o voce abia şoptită dacă ştiam un loc unde putea dormi peste noapte.
 Abia mai târziu am aflat că Oscar era un purtător de vise. Fiecare vis era adăpostit într-un puf şi fiecare poveste îi apărea pictată pe piele. Desenele îi încolăceau degetele şi se îndreptau alene spre podul palmei, iar de acolo în sus spre încheieturi şi braţe. Imediat ce un vis se îndeplinea lăsa să-i zboare un fir de păr şi o dată cu acesta şi povestea de pe piele.
Înainte să ne despărţim mi-a legat eşarfa  în jurul gâtului spunându-mi că atunci când voi obosi trebuie doar să mă întorc în acelaşi loc şi voi ştii ce am de făcut. Neînţelegând prea bine la ce se referea am pornit mai departe făra să  îmi dau seama că în acel moment pe palma mea se năştea visul unui baieţel de patru ani.

foto